Andrei Vance nu mai purta costume elegante de aproape trei ani.
După moartea soției sale, viața lui se schimbase complet. Conducea unul dintre cele mai mari lanțuri hoteliere din România, însă prefera hainele simple și confortabile. Nu îl mai interesa ce credeau ceilalți despre aspectul lui.
Singurul lucru care conta era Mara, fiica lui de șase ani.
În fiecare an, în ajunul zilei în care mama ei plecase dintre cei vii, cei doi respectau același ritual.
Cumpărau un buchet de trandafiri roșii și petreceau o noapte într-unul dintre hotelurile pe care soția lui le iubise cel mai mult. În cameră puneau florile într-o vază, aprindeau o lumânare electrică și priveau fotografiile vechi.
Era modul lor de a o simți aproape.
În acel an, Andrei venea direct de la aeroport.
Zborul întârziase aproape patru ore.
Mara adormise în brațele lui încă din taxi.
Cu o geacă veche, o geantă de voiaj pe umăr și buchetul de trandafiri în mână, a intrat în holul elegant al Hotelului Grand Regent din București.
Recepția era luminată impecabil.
Două tinere discutau între ele și au tăcut imediat când l-au văzut apropiindu-se.
— Bună seara. Am o rezervare pe numele Andrei Vance.
Una dintre ele a tastat câteva secunde.
— Nu apare nimic.
— Vă rog să verificați și rezervările executive.
Femeia a ridicat privirea și l-a analizat din cap până în picioare.
Geaca uzată.
Pantofii prăfuiți.
Fetița adormită.
Rucsacul vechi.
A zâmbit ironic.
— Domnule… apartamentele executive nu sunt pentru oricine.
Colega ei a râs încet.
— Poate ați greșit hotelul.
Andrei a rămas calm.
— Sunt sigur că rezervarea există.
— Dacă exista, apărea.
Mara s-a mișcat ușor în somn.
Andrei i-a aranjat pătura de pe umeri.
— Aș vrea să discut cu directorul.
— Directorul nu coboară pentru orice persoană care spune că are rezervare.
În spatele lui începeau deja să se adune alți clienți.
Un domn îmbrăcat elegant a murmurat:
— Unii oameni nu înțeleg că există hoteluri pentru toate buzunarele…
Andrei nu a răspuns.
Nu era prima dată când era judecat după haine.
De fapt…
Acesta era chiar motivul pentru care venea mereu neanunțat.
Niciun director nu știa când urma să apară.
Niciun angajat nu era avertizat.
Voia să vadă cum sunt tratați oamenii obișnuiți.
În acel moment, o femeie de serviciu, Elena, care ștergea geamurile din apropiere, a observat scena.
Privirea i-a căzut imediat asupra fetiței adormite.
S-a apropiat încet.
— Bună seara…
Ați dori un pahar cu apă pentru dumneavoastră?
Andrei i-a zâmbit.
— Mulțumesc.
Elena s-a întors către recepție.
— Ați verificat și lista rezervărilor VIP?
Recepționera a răspuns iritată:
— Elena, ocupă-te de treaba ta.
Nu ne înveți tu cum se face recepția.
Femeia nu a insistat.
Dar ceva îi spunea că omul din fața ei nu mințea.
S-a dus direct în biroul managerului.
A bătut la ușă.
— Domnule director…
Cred că ar trebui să veniți puțin la recepție.
Managerul a ieșit ușor iritat.
— Ce s-a întâmplat?
— Cred că avem o problemă.
Câteva clipe mai târziu, când a ajuns în hol, managerul s-a oprit brusc.
Fața i s-a albit.
— Domnule… Vance?
Recepționerele au încremenit.
Managerul s-a apropiat imediat.
— Îmi cer mii de scuze! Nu am fost anunțat că veți veni în această seară!
Una dintre recepționere a șoptit:
— Îl… îl cunoașteți?
Directorul s-a întors spre ele.
— Îl cunosc?
Acesta este proprietarul hotelului.
Și al întregului lanț Grand Regent.
În hol s-a făcut o liniște apăsătoare…
