După ce Mara a fost dusă în apartament de către Elena, Andrei a rămas în sala de conferințe împreună cu directorul și întreg personalul de la recepție.
Nimeni nu îndrăznea să vorbească.
Andrei a așezat buchetul de trandafiri pe masă.
— Știți de ce am aceste flori?
Toți au dat din cap că nu.
— Mâine se împlinesc trei ani de când soția mea a murit.
În fiecare an vin aici împreună cu fiica mea.
Nu pentru lux.
Nu pentru camere.
Ci pentru amintiri.
În sală s-a lăsat liniștea.
— În urmă cu trei ani am promis că fiecare om care intră într-un hotel de-al meu va fi tratat cu demnitate.
În această seară promisiunea mea a fost încălcată.
Recepționera care îl ironizase a început să plângă.
— Îmi pare rău…
Andrei a privit-o calm.
— Nu îmi cere mie iertare.
Gândește-te câți oameni ai făcut să plece umiliți înainte de această seară.
Poate niciunul dintre ei nu era proprietarul hotelului.
Dar fiecare merita respect.
Cuvintele lui au cântărit mai greu decât orice pedeapsă.
A doua zi dimineață, Andrei a convocat toți angajații hotelului.
În fața lor se afla un ecran uriaș.
Au început să ruleze imaginile camerelor de supraveghere din ultimele luni.
Nu pentru a găsi greșeli.
Ci pentru a observa comportamentul față de clienți.
În mai multe înregistrări se vedeau oameni îmbrăcați modest tratați rece.
În schimb, clienții eleganți erau întâmpinați cu zâmbete și cafea.
Andrei a oprit imaginile.
— Aici nu vindem camere.
Vindem respect.
Iar respectul nu are preț.
Directorul a înțeles imediat mesajul.
Cele două recepționere au primit sancțiuni și au fost obligate să urmeze un program intensiv de pregătire în relația cu clienții.
În schimb…
Elena a fost promovată.
Nu pentru că îl ajutase pe proprietar.
Ci pentru că făcuse exact ceea ce orice angajat trebuia să facă cu orice om.
