PARTEA A II-A
Recepționerele au rămas fără cuvinte.
Fata care îi spusese că poate ar trebui să caute un hotel mai ieftin simțea cum îi tremură mâinile.
— Domnule… noi… nu am știut…
Andrei și-a privit liniștit fiica, care încă dormea.
— Tocmai asta este problema, a spus el calm. Nu trebuia să știți cine sunt.
Managerul hotelului a încercat să repare situația.
— Vă rog să mă iertați. Apartamentul prezidențial este pregătit imediat.
Andrei a ridicat mâna.
— Nu încă.
Toată lumea a tăcut.
— Mai întâi vreau să înțeleg ce s-a întâmplat aici.
Recepționera a încercat să se scuze.
— Am crezut că…
— Exact. Ați crezut.
Ați crezut că hainele mele spun cine sunt.
Ați crezut că un tată obosit nu își permite să stea aici.
Ați crezut că un copil adormit în brațele tatălui său merită să fie privit cu dispreț.
Directorul privea în pământ.
Andrei continua fără să ridice tonul.
— În hotelurile mele există o singură regulă: fiecare client trebuie tratat cu respect înainte să fie întrebat cât plătește.
În acel moment, Elena, femeia de la întreținere, s-a apropiat cu un pahar de apă și o pătură pentru Mara.
— M-am gândit că poate îi va fi frig.
Andrei a zâmbit.
— Mulțumesc.
A fost primul zâmbet sincer din acea seară.
Directorul a observat.
— Elena… dumneavoastră ați făcut asta?
— Da, domnule.
— De ce?
— Pentru că am văzut un tată obosit și un copil care dormea. Atât.
Andrei a închis ochii pentru câteva secunde.
Exact asta voia să audă.
